de Ștefan Ciucă
Toamna-și strânge cu vânt
aspru,
Frunzele de peste
dealuri,
Cerul se așterne
albastru,
Peste-ale tristeții
valuri.
La biserica cea veche,
Vin bătrânii și se roagă,
Se ridică-n toamna
vieții,
Să mai strângă niște
vlagă.
Liniștea-i acum stăpână,
Doar un câine o mai
gonește,
Oile se-ascund în lână,
Auzi gândul cum foșnește.
Familia, piatră de
poticnire în calea răului
de Ruxandra Roșca
Citind câteva distopii, nu am putut să nu observ că familia era piatră de poticnire pentru arhitecții societății pretins ideale. De ce copiii din „A brave new world”, romanul lui Aldous Huxley, erau produși pe bandă rulantă în laboratoare imense, în timp ce maternitatea era considerată nefirească și chiar degradantă? De ce în „1984”, romanul lui George Orwell, relațiile romantice erau descurajate și chiar interzise, în timp ce copiii erau îndemnați să-și denunțe părinții? De ce bătrânii din „Diavolul este politic corect”, romanul lui Savatie Baștovoi, erau închiși în azile și eutanasiați, fiind considerați o povară pentru societate? Cred că o condiție esențială pentru ca o dictatură să-și poată împlini scopul este depersonalizarea omului. Ce vrea de fapt o dictatură? Să fie simpla idee țelul care îi însuflețește pe proiectanții lumii distopice ? Ceea ce sugerează operele invocate este faptul că inginerii lumii dictatoriale vor putere. Absolută. Motiv pentru care se inspiră din sfera sacrului și împumută toate coordonatele acestuia, excluzând divinul. Ideologia este, putem spune, o religie desacralizată în care Dumnezeu a fost înlocuit cu un om (Big Brother din „1984”), cu o idee (ideea egalității) sau cu un ideal (transformarea lumii într-un paradis terestru). Oamenii , însă, au obiceiul de protesta, de a nu coopera, iar pentru ca puterea absolută să fie recunoscută și păstrată, oamenii trebuie să sufere o intervenție aproape chirurgicală, să fie ușor de stăpânit, de pedepsit și de înfricoșat, să se uniformizeze. Într-o familie, însă, omul își formează o personalitate complexă, dobândește niște idei și un Weltanschauung, aflându-se cumva la adăpost de răul care amenință să se inflitreze. Familia este creuzetul formării, creuzet care nu le permite arhitecților despre care vorbeam să modeleze tinerele conștiințe după bunul plac.
Familia, observa Dumitru Stăniloae, este un analogon al iubirii trinitare. Aici,
forța motrice este iubirea. Nu o iubire egoistă, sub forma unui comerț de
sentimente ( „te iubesc pentru că mă iubești”), ci o iubire care „nu caută ale
sale”(I Cor.13,5), o iubire care nu se centrează pe grija față de sine, ci pe
grija față de celălalt. Familia este, în acest sens, un antrenament pentru
lumea paradisiacă. Familia se continuă și în eternitate întrucât iubirea este,
vorba lui Dante, cea care mișcă Soarele și stelele și nici măcar moartea nu o
poate înfrânge. Dinu Pillat îi scria
viitoarei sale soții, Nelli Filipescu : „Între noi doi, un sfârșit nu va
putea aduce nici măcar moartea cea adevărată pentru că după viața de aici ne așteaptă
altă viață.” În afara familiei, însă, motorul acțiunilor noastre
este, vorba lui Trahanache, „enteresul și iar enteresul”. În lumea noastră
departe de a fi un paradis, egoismul implică a-ți urmări propriul scop, a-i
doborî pe cei care se opun , conștient sau nu, acestui scop și a-ți privi
semenii ca pe simple instrumente. Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau au
fost doi filosofi care au susținut teoria contractului social, teorie potrivit
căreia omul și-a abandonat starea sa naturală și a renunțat, într-un anumit
punct al istoriei, la o parte din libertățile sale, primind în schimb
securitate. Rousseau considera că acest pas a fost unul regretabil, omul fiind
în mod natural bun, „un noble sauvage”, născut liber, dar pretutindeni în
lanțuri. Thomas Hobbes, dimpotrivă, considera că încheierea contractului social
a fost un act absolut necesar, întrucât omul este, spune el, în mod natural
rău, fiind gata să-și distrugă semenii, purtând un etern război împotriva
tuturor celorlalți. Natura noastră este una conflictuală, spune Hobbes :
bellum omnium contra omnes. Această concepție este ilustrată prin cuvintele din
Leviathan : homo homini lupus, omul este lup pentru om. În această lume a
lui „homo homini lupus”, urmărirea propriului interes face parte din firescul
lucrurilor. Nu pot să nu-mi aduc aminte de o scenă dintr-un roman inclus în
programa de bacalaureat, scenă în care personajul lui Rebreanu, acționând
conform celor mai sălbatice instincte, se întreabă cu sinceritate de ce este el
vinovat că vrea să intre în rând cu lumea. De ce este vinovat el pentru că se
folosește cu nerușinare de ceilalți pentru a-și împlini nici măcar un ideal,
întrucât îmbogățirea s-ar fi putut produce și prin alte metode, ci o lăcomie
oarbă și absurdă ? În lumea interesului îngust, nu poți ști de unde vine
amenințarea și înveți să dezvolți un mecanism de apărare ce constă în
suspiciunea ieșită din comun, în încercarea de a bănui ce se ascunde în spatele
vorbelor celui care stă în fața ta. Această lume se află departe de imperativul
categoric al lui Kant : să privești oamenii întotdeauna ca scop în sine și
niciodată ca mijloc ! Familia este, astfel, o oază de stabilitate într-o
lume instabilă, microcosmosul care te formează, conferindu-ți o rezistență în
fața răului pe care toți oamenii, inevitabil, îl întâlnesc într-o mulțime de
forme.
Unde
lipsește familia și implicit iubirea, așadar, răul se poate strecura mult mai
ușor, ceea ce explică și responsabilitatea morală a părinților, a celor care
trebuie să le confere omuleților valori stabile. În absența acestor valori,
atunci când familia este destrămată sau când părinții sunt copleșiți, tinerii,
în nevoia lor de cunoaștere și de angajament, vor urma tot soiul de curente și
își vor asuma o mulțime de cauze, idei și comportamente pe care nu le cunosc în
profunzime și de a căror gravitate nici măcar nu sunt conștienți. Răul și
binele pot fi amestecate pânâ la confuzie, așa cum în „1984” Ministerul Iubirii
se ocupa de tortură, Ministerul Păcii de Război, iar Ministerul Adevărului de
falsificarea istoriei. Lucian Blaga, în „Meșterul Manole”, numește iadul
”împărăția virtuților întoarse”. Aceste virtuți întoarse riscă să câștige și
conștiința tinerilor lipsiți de căldura unei familii. Dostoievski, în
„Demonii”, o carte vizionară în care este devoalat și denunțat nihilismul care
bântuia prin aerul de sfârșit de secol XIX , surprinde admirabil această idee. Piotr
Stepanovici Verhovenski, arhitect al societății distopice și neobosit agent al
demonicului, fusese neglijat, abandonat încă din fragedă copilărie. Mamă pe
care s-o știe nu avea, iar tatăl său, intelectual ratat care se refugia în
vorbe emoționante, în abstracțiuni și în scrisori fără sfârșit, nu avusese timp
și dispoziție pentru fiul său pe care, în decursul multor ani, îl văzuse doar
de două ori. Copilul, lăsat în voia sorții, învățase ce și de unde putuse. Nikolai
Stavroghin, figura emblematică a romanului, personalitate fascinantă și
seducătoare, nu proiecta , nu premedita răul. Dar îl inspira, îl încuraja și,
mai grav, îl comitea uneori din impuls, urmând un glas lăuntric pe care nu-l
putea ține în frâu. Nikolai nu mi-a lăsat impresia că avea răul înscris în
codul genetic. Ar fi putut fi, cu
siguranță, un om de bună credință. Fusese, în schimb, neglijat de mamă și crescuse
ca floarea câmpului, primind doar un semnificativ
ajutor financiar. Mama sa, femeie bogată, credea că e suficient să asigure
necesitățile materiale ale copilașului care, în tot acest timp, participa la
tot felul de jocuri nebunești și comitea tot soiul de gesturi necugetate și
nejustificate, se căsătorea pe furiș, se implica în scandaluri, era retrogradat
etc. Mai grav, Nikolai nu primise niște valori perene, el era un
nihilist : totul îi era indiferent, totul era echivalent, totul era egal
și absurd, motiv pentru care a fost lesne de folosit pe post de luceafăr al
revoluției proiectate de mintea mereu în acțiune a lui Piotr. Observăm că toate
aceste fenomene au loc în lumea lui „Dumnezeu a murit”, adică în lumea în care
omul a renunțat la divin și a pus alte instanțe în locul Lui. Mai precis, s-a
propus pe sine însuși dumnezeu. Kirilov, ideologul din „Demonii”, cel care
rezumă filosofia nihilistă, explică limpede ce se întâmplă atunci când lumea
nu-L mai vrea pe Dumnezeu-Omul : se instaurează omul-dumnezeu. Astfel,
parafrazând sfârșitul unei piese a lui Jean-Paul Sartre, existențialist ateu,
când Dumnezeu a murit, începe domnia omului, începe crima, începe măcelul.
Omul-lup al lui Hobbes intră în acțiune. Ne amintim de strigătul lui Ivan
Karamazov : „Totul e permis !”. Acest strigăt, cum observă Albert
Camus, nu este o expresie a beatitudinii și a libertății absolute, ci un
strigăt de durere, de disperare. „Totul e permis!” înseamnă că totul este egal,
totul este absurd, totul este lipsit de sens, totul este echivalent, nimic nu
mai contează. La finalul romanului „Frații Karamazov”, ne întâlnim și cu tatăl
minciunii, cu iluzionistul suprem, cu proiectantul proiectanților, meșterul
meșterilor, sufleurul filosofului care se credea original. Într-o lume fără familii
echilibrate, cred că munca lui devine mult mai ușoară.
Așadar, familia este, cum spuneam, un antrenament pentru rai, o scânteie
de eternitate într-o lume a iluziilor ce se spulberă fulgurant, un scut
împotriva răului care vrea să pună stăpânire pe întreaga lume. Familia conferă
putere binelui , fiind astfel subminată de arhitecții răului și imprimă
viitorilor adulți valori salvatoare, proiectând speranța pe cerul viitorului.
Putere, speranță și dragoste. „Iar mai mare dintre acestea este dragostea”(I
Cor.13,13).
