luni, 22 februarie 2021

"Dar, cu drag de Mărțișor" la Școala Gimnazială "Mircea Eliade"

    În cadrul Campaniei "Dar, cu drag de Mărțișor", Fundația "Cuvântul care Zidește" a fost, astăzi, alături de elevii clasei a IV-a de la Școala Gimnazială "Mircea Eliade" din Craiova. Întâlnirea a avut loc online sub îndrumarea doamnei profesor Constantin Liliana. Copiii au prezentat legenda mărțișorului, au recitat poezii și au ascultat cântece de primăvară, au confecționat mărțișoare și felicitări pe care le vor dărui mămicilor, bunicilor și surioarelor. De asemenea, ei au vizionat clipul de prezentare a etapelor de lucru manual ale șnurului și ale mărțișorului din lut, de pe canalul YouTube al Fundației "Cuvântul care Zidește". 

Vezi Canalul YouTube al Fundației "Cuvântul care Zidește"











vineri, 19 februarie 2021

Redirecționează 3,5% din impozitul anual datorat

     Potrivit legislației în vigoare, persoanele fizice, care realizează venituri din România, au posibilitatea să direcționeze 3,5% din impozitul datorat în anul anterior (2020) pentru susținerea unei entități nonprofit/unități de cult, precum și pentru acordarea de burse private. [...] Vezi tot articolul




vineri, 12 februarie 2021

"Dar, cu drag de Mărțișor" 2021

     Adaptând Campania “Dar, cu drag de Mărțișor” la contextul actual, Fundația Cuvântul care Zidește vă prezintă, prin intermediul unui videoclip, etapele de modelare a mărțișorului din lut și de confecționare a șnurului de mărțișor.


Video aici - Mărțișor 2021




joi, 14 ianuarie 2021

15 ianuarie 2021 - Ziua Culturii Naționale





Toamna

      de Șefan Ciucă

 

Toamna-și strânge cu vânt aspru,

Frunzele de peste dealuri,

Cerul se așterne albastru,

Peste-ale tristeții valuri.

 

La biserica cea veche,

Vin bătrânii și se roagă,

Se ridică-n toamna vieții,

Să mai strângă niște vlagă.

 

Liniștea-i acum stăpână,

Doar un câine o mai gonește,

Oile se-ascund în lână,

Auzi gândul cum foșnește.




                                                        Familia, piatră de poticnire în calea răului

                                                                                                                               de Ruxandra Roșca

       Citind câteva distopii, nu am putut să nu observ că familia era piatră de poticnire pentru arhitecții societății pretins ideale. De ce copiii din „A brave new world”, romanul lui Aldous Huxley, erau produși pe bandă rulantă în laboratoare imense, în timp ce maternitatea era considerată  nefirească și chiar degradantă? De ce în „1984”, romanul lui George Orwell, relațiile romantice erau descurajate și chiar interzise, în timp ce copiii erau îndemnați să-și denunțe părinții? De ce bătrânii din „Diavolul este politic corect”, romanul lui Savatie Baștovoi, erau închiși în azile și eutanasiați, fiind considerați o povară pentru societate? Cred că o condiție esențială pentru ca o dictatură să-și poată împlini scopul este depersonalizarea omului. Ce vrea de fapt o dictatură? Să fie simpla idee țelul care îi însuflețește pe proiectanții lumii distopice ? Ceea ce sugerează operele invocate este faptul că inginerii lumii dictatoriale vor putere. Absolută. Motiv pentru care se inspiră din sfera sacrului și împumută toate coordonatele acestuia, excluzând divinul. Ideologia este, putem spune, o religie desacralizată în care Dumnezeu a fost înlocuit cu un om (Big Brother din „1984”), cu o idee (ideea egalității) sau cu un ideal (transformarea lumii într-un paradis terestru). Oamenii , însă, au obiceiul de protesta, de a nu coopera, iar pentru ca puterea absolută să fie recunoscută și păstrată, oamenii trebuie să sufere o intervenție aproape chirurgicală, să fie ușor de stăpânit, de pedepsit și de înfricoșat, să se uniformizeze. Într-o familie, însă, omul își formează o personalitate complexă, dobândește niște idei și un Weltanschauung, aflându-se cumva la adăpost de răul care amenință să se inflitreze. Familia este creuzetul formării, creuzet care nu le permite arhitecților despre care vorbeam să modeleze tinerele conștiințe după bunul plac.

      Familia, observa Dumitru Stăniloae, este un analogon al iubirii trinitare. Aici, forța motrice este iubirea. Nu o iubire egoistă, sub forma unui comerț de sentimente ( „te iubesc pentru că mă iubești”), ci o iubire care „nu caută ale sale”(I Cor.13,5), o iubire care nu se centrează pe grija față de sine, ci pe grija față de celălalt. Familia este, în acest sens, un antrenament pentru lumea paradisiacă. Familia se continuă și în eternitate întrucât iubirea este, vorba lui Dante, cea care mișcă Soarele și stelele și nici măcar moartea nu o poate înfrânge.  Dinu Pillat îi scria viitoarei sale soții, Nelli Filipescu : „Între noi doi, un sfârșit nu va putea aduce nici măcar moartea cea adevărată pentru că după viața de aici ne așteaptă altă viață.”  În afara  familiei, însă, motorul acțiunilor noastre este, vorba lui Trahanache, „enteresul și iar enteresul”. În lumea noastră departe de a fi un paradis, egoismul implică a-ți urmări propriul scop, a-i doborî pe cei care se opun , conștient sau nu, acestui scop și a-ți privi semenii ca pe simple instrumente. Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau au fost doi filosofi care au susținut teoria contractului social, teorie potrivit căreia omul și-a abandonat starea sa naturală și a renunțat, într-un anumit punct al istoriei, la o parte din libertățile sale, primind în schimb securitate. Rousseau considera că acest pas a fost unul regretabil, omul fiind în mod natural bun, „un noble sauvage”, născut liber, dar pretutindeni în lanțuri. Thomas Hobbes, dimpotrivă, considera că încheierea contractului social a fost un act absolut necesar, întrucât omul este, spune el, în mod natural rău, fiind gata să-și distrugă semenii, purtând un etern război împotriva tuturor celorlalți. Natura noastră este una conflictuală, spune Hobbes : bellum omnium contra omnes. Această concepție este ilustrată prin cuvintele din Leviathan : homo homini lupus, omul este lup pentru om. În această lume a lui „homo homini lupus”, urmărirea propriului interes face parte din firescul lucrurilor. Nu pot să nu-mi aduc aminte de o scenă dintr-un roman inclus în programa de bacalaureat, scenă în care personajul lui Rebreanu, acționând conform celor mai sălbatice instincte, se întreabă cu sinceritate de ce este el vinovat că vrea să intre în rând cu lumea. De ce este vinovat el pentru că se folosește cu nerușinare de ceilalți pentru a-și împlini nici măcar un ideal, întrucât îmbogățirea s-ar fi putut produce și prin alte metode, ci o lăcomie oarbă și absurdă ? În lumea interesului îngust, nu poți ști de unde vine amenințarea și înveți să dezvolți un mecanism de apărare ce constă în suspiciunea ieșită din comun, în încercarea de a bănui ce se ascunde în spatele vorbelor celui care stă în fața ta. Această lume se află departe de imperativul categoric al lui Kant : să privești oamenii întotdeauna ca scop în sine și niciodată ca mijloc ! Familia este, astfel, o oază de stabilitate într-o lume instabilă, microcosmosul care te formează, conferindu-ți o rezistență în fața răului pe care toți oamenii, inevitabil, îl întâlnesc într-o mulțime de forme.

        Unde lipsește familia și implicit iubirea, așadar, răul se poate strecura mult mai ușor, ceea ce explică și responsabilitatea morală a părinților, a celor care trebuie să le confere omuleților valori stabile. În absența acestor valori, atunci când familia este destrămată sau când părinții sunt copleșiți, tinerii, în nevoia lor de cunoaștere și de angajament, vor urma tot soiul de curente și își vor asuma o mulțime de cauze, idei și comportamente pe care nu le cunosc în profunzime și de a căror gravitate nici măcar nu sunt conștienți. Răul și binele pot fi amestecate pânâ la confuzie, așa cum în „1984” Ministerul Iubirii se ocupa de tortură, Ministerul Păcii de Război, iar Ministerul Adevărului de falsificarea istoriei. Lucian Blaga, în „Meșterul Manole”, numește iadul ”împărăția virtuților întoarse”. Aceste virtuți întoarse riscă să câștige și conștiința tinerilor lipsiți de căldura unei familii. Dostoievski, în „Demonii”, o carte vizionară în care este devoalat și denunțat nihilismul care bântuia prin aerul de sfârșit de secol  XIX , surprinde admirabil această idee. Piotr Stepanovici Verhovenski, arhitect al societății distopice și neobosit agent al demonicului, fusese neglijat, abandonat încă din fragedă copilărie. Mamă pe care s-o știe nu avea, iar tatăl său, intelectual ratat care se refugia în vorbe emoționante, în abstracțiuni și în scrisori fără sfârșit, nu avusese timp și dispoziție pentru fiul său pe care, în decursul multor ani, îl văzuse doar de două ori. Copilul, lăsat în voia sorții, învățase ce și de unde putuse. Nikolai Stavroghin, figura emblematică a romanului, personalitate fascinantă și seducătoare, nu proiecta , nu premedita răul. Dar îl inspira, îl încuraja și, mai grav, îl comitea uneori din impuls, urmând un glas lăuntric pe care nu-l putea ține în frâu. Nikolai nu mi-a lăsat impresia că avea răul înscris în codul genetic.  Ar fi putut fi, cu siguranță, un om de bună credință. Fusese, în schimb, neglijat de mamă și crescuse ca floarea câmpului, primind doar  un semnificativ ajutor financiar. Mama sa, femeie bogată, credea că e suficient să asigure necesitățile materiale ale copilașului care, în tot acest timp, participa la tot felul de jocuri nebunești și comitea tot soiul de gesturi necugetate și nejustificate, se căsătorea pe furiș, se implica în scandaluri, era retrogradat etc. Mai grav, Nikolai nu primise niște valori perene, el era un nihilist : totul îi era indiferent, totul era echivalent, totul era egal și absurd, motiv pentru care a fost lesne de folosit pe post de luceafăr al revoluției proiectate de mintea mereu în acțiune a lui Piotr. Observăm că toate aceste fenomene au loc în lumea lui „Dumnezeu a murit”, adică în lumea în care omul a renunțat la divin și a pus alte instanțe în locul Lui. Mai precis, s-a propus pe sine însuși dumnezeu. Kirilov, ideologul din „Demonii”, cel care rezumă filosofia nihilistă, explică limpede ce se întâmplă atunci când lumea nu-L mai vrea pe Dumnezeu-Omul : se instaurează omul-dumnezeu. Astfel, parafrazând sfârșitul unei piese a lui Jean-Paul Sartre, existențialist ateu, când Dumnezeu a murit, începe domnia omului, începe crima, începe măcelul. Omul-lup al lui Hobbes intră în acțiune. Ne amintim de strigătul lui Ivan Karamazov : „Totul e permis !”. Acest strigăt, cum observă Albert Camus, nu este o expresie a beatitudinii și a libertății absolute, ci un strigăt de durere, de disperare. „Totul e permis!” înseamnă că totul este egal, totul este absurd, totul este lipsit de sens, totul este echivalent, nimic nu mai contează. La finalul romanului „Frații Karamazov”, ne întâlnim și cu tatăl minciunii, cu iluzionistul suprem, cu proiectantul proiectanților, meșterul meșterilor, sufleurul filosofului care se credea original. Într-o lume fără familii echilibrate, cred că munca lui devine mult mai ușoară.

       Așadar, familia este, cum spuneam, un antrenament pentru rai, o scânteie de eternitate într-o lume a iluziilor ce se spulberă fulgurant, un scut împotriva răului care vrea să pună stăpânire pe întreaga lume. Familia conferă putere binelui , fiind astfel subminată de arhitecții răului și imprimă viitorilor adulți valori salvatoare, proiectând speranța pe cerul viitorului. Putere, speranță și dragoste. „Iar mai mare dintre acestea este dragostea”(I Cor.13,13).